a

Istoria oraşului

Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele său prin documente istorice scrise, existenţa pe acest teritoriu şi în împrejurimile lui imediate, a unor aşezări preistorice datând din mileniul al V- lea î.Ch. ; În partea de nord a oraşului s-a descoperit o importantă aşezare neolitică (5000 - 1900 î.Ch.), care a fost locuită de triburi de păstori şi agricultori.
În numeroase puncte de pe teritoriul oraşului - La vii, Platoul romanilor - au fost scoase la iveală obiecte din epoca bronzului (1700 - 1000 î.e.n. ).
Demnă de menţionat este şi cetatea de pământ din epoca fierului, descoperită pe înălţimile din stânga Mureşului, la Teleac (4 km spre nord-est de Alba Iulia).
Aceasta cetate, datată pe la jumătatea mileniului I î.e.n. este fortificată cu valuri de pământ şi şanţuri, înglobând un teren de aproape 30 ha. Aici, pe cursul mijlociu al Mureşului a fost, probabil, un centru tribal tracic de seamă.
O ramură a tracilor va atinge în curând un apogeu politic, social şi economic al acestor locuri şi aceştia sunt dacii. Ei pun bazele unei aşezări puternice - APOULON - ce va înspăimânta mai târziu lumea romană.

Istoria medie a oraşului Alba Iulia începe cu cetatea dacică de la Piatra Craivei - un masiv stâncos ce domina orizontul dinspre nord - descoperită în ultimii ani. Vechiul Apoulon dacic era reşedinţa unui trib sau a unei uniuni de triburi care stăpânea zona centrală a Mureşului şi o parte din munţii Apuseni.
În perioada în care Imperiul traco-daco-get din veacul I î. Ch. se întăreşte şi devine cel mai mare din Europa, după Imperiul Roman, Apoulon cunoaşte o deosebită înflorire, ajungând unul dintre cele mai mari centre urbane ale Daciei, care a stat la limita epopeicei rezistenţe militare a dacilor, în faţa invaziei romane.
Primul război daco - roman, din timpul regelui Decebal a pus Apoulon-ul la grele încercări de ordin economic. În schimb, al doilea război, condus de Traian, care viza aici regiunea bogată şi minele de aur şi argint, i-a adus distrugerea definitivă.

În epoca romană, Apoulon-ul dacic devenit APULUM, cunoaşte o mare dezvoltare.
Primul nucleu al oraşului, ale cărui începuturi trebuie puse imediat după anul 106 d. Ch., a fost castrul legiunii a XIII - a Gemina. Pentru că era propus drept un castru permanent, castrul de la Apulum a fost unul dintre cele mai mari din Dacia romană.
Construirea lui s-a făcut pe o întindere de 30 de ha ; forma sa era dreptunghiulară, conform arhitecturii militare romane. Cărămizile purtau stampila legiunii a XIII - a Gemina.
Aşezările semiurbane - numite canabae - ale legiunii a XII - a Gemina s-au dezvoltat, primind sub împăratul Marcus Aurelianus ( 161 - 180 d.Ch. ) rangul de municipiu - Municipium Aurelium Apulense, iar sub Commodus ( 176 - 192 d. Ch. ) cel de colonie - Colonia Aurelia Apulensis, amintită într-un număr însemnat de inscripţii, unde s-a stabilit mai apoi micul cartier Partoş.
Prin administraţia impusă de Traian la Apulum s-a pus temelia organizării celui mai mare centru urban din Dacia romană.
Doar după câteva decenii, Apulum marca nu numai un mare centru administrativ, militar, economic şi rutier, ci şi o copie fidelă a vieţii romane din marile oraşe ale imperiului.
În sec. II şi III ajunge o mică Romă a Daciei.
A urmat apoi o perioadă în care popoarele barbare s-au stabilit rând pe rând în Dacia. Apulum îşi pierde treptat rolul central economic şi social ce-l avusese, dar se vădeşte pătrunderea creştinismului.
Este îndeajuns exemplul ce ni-l oferă un opaiţ de lut, în formă de pară, cu extremităţile alungite, prezentând pe disc o cruce latină, împodobită cu şapte romuluri.
Opaiţul datează din sec. IV. În general populaţia din Apulum se reîntoarce la o economie naturală, oraşul îşi pierde, ca pretutindeni în Dacia, rosturile majore.
Pe ici - pe colo, dăinuie printre ruine o populaţie care, generaţie după generaţie alcătuieşte aşezări noi, care vor fi luat poate diferite numiri.
Din ele, până la urmă, când pe aceste meleaguri vor veni slavii, va ieşi Bălgradul. Din aceasta au derivat celelalte denumiri ale oraşului: Fehervar ( în limba maghiară ) şi Weissenburg ( în limba germană ).
Un cercetător german din veacul trecut, Gooss, se întreba asupra denumirii de Bălgrad; răspunsul a fost dat de marele istoric român, Nicolae Iorga : "... Belgradul fiind un "gard", o cetate în fiinţă, arată tocmai existenţa zidurilor, care fiind de piatră, erau şi aici, (...), albe pentru ţăranii deprinşi cu lemnul negru al caselor lor. Rolul cetăţilor albe la slavi e mare, dar nu vine din propriul lor aport, ci din influența burgurilor france, trecute la moravi".

Că peste tot unde slavii au convieţuit cu populaţia băştinaşă daco - romană, au exercitat o puternică influenţă mai cu seamă în domeniul cuvintelor uzuale. Este foarte probabil că în sec. VIII - IX şi mai târziu până la venirea ungurilor în aceste părţi, Bălgradul era o capitală a unei formaţiuni mai mari.
Este semnalată oficial în sec. al IX - lea o episcopie depinzând de Bizanţ. Bălgradul plătea tribut greu stăpânitorilor din depărtări dar îşi păstra o oarecare autonomie, în care pe rând interveneau pretenţiile imperiului bizantin şi legăturile sale religioase cât şi noii veniţi din diferite părţi şi plecaţi prin altele.
În prima lor incursiune în Transilvania ( " Tara de dincolo de pădure " ), maghiarii dau peste " ducate " organizate.
La începutul sec. XI - lea Bălgradul devine iar centru politic al unei formaţiuni statale feudale iar populaţia purta demult numele de români. Pe urmele unei vechi biserici romanice se construieşte o catedrală în stil gotic care va primi ample transformări arhitecturale în secolele următoare ajungând până în zilele noastre un monument de artă, ce face azi obiectul interesului turistic.
La 1177 se aminteşte că aici Episcopia romano - catolică a Transilvaniei, Alba Iulia devenind oraşul cel mai important.
Condiţiile în care s-a dezvoltat Bălgradul în sec. XI - XIII au fost destul de favorabile, până în 1241 când invazia tătară a oprit pentru scurt timp dezvoltarea oraşului şi chiar a regatului ungar; a fost una dintre cele mai cumplite devastări pe care le-a cunoscut acest oraş. Distrugerile tătarilor au fost amintite de cronicarul Rogerius în termeni zguduitori. Ne-a mai rămas de la un martor ocular o patetică mărturie despre devastarea Albei Iulia, şi anume un călugăr italian ce-a scris "Carmen Mizzerabile" care ne spune că totuşi " după retragerea tătarilor, s-au ridicat multe cetăţi ".
Într-adevăr, pe locul vechiului castru roman şi al fortificaţiilor romano-slave s-a construit imediat o nouă cetate.
Prin dispersarea populaţiei către locuri de refugiu - păduri, munţi - se sărăceşte mâna de lucru.
De aceea, ţăranii români încep a fi aduşi cu forţa de pe moşiile din ce în ce mai întinse ale bisericii catolice şi ale feudalilor maghiari. În 1291, convocând o dietă la Alba Iulia, regele Andrei III emite o " diplomă " pentru nobilii saxoni, secui şi români. Conducătorii români care nu acceptă deznaţionalizarea şi catolicizarea, pleacă trecând munţii în părţile Țării Româneşti şi Moldovei.
Prigoana împotriva cnezilor români continuă chiar în forme oficiale. Asfel că vechiul Bălgrad, numit de acum şi Alba Transilvană (1299, 1303) şi unde îşi aveau reşedinţa mulţi voievozi ai Transilvaniei - va fi martor viu la toate acestea şi la multe altele, care au dus la instaurarea dominaţiei străine.
Episcopia catolică din Alba Iulia ajunsese a fi unul dintre factorii feudali de asuprire socială de anvergură.
O deosebită atenţie acorda oraşului şi episcopia Iancu de Hunedoara. La 1442 el pregăteşte, în cetatea Alba Iulia atacul împotriva turcilor, care au invadat Transilvania. Lupta s-a dat la Sântimbru.
După moartea sa, de ciumă, în 1456, Iancu de Hunedoara este înmormântat în Alba Iulia, sarcofagul său se află în Catedrala Romano-Catolică din oraş.
Trecuse mai bine de un veac de când vechiul Bălgrad nu se mai numea în actele oficiale decât după numele vechiului duce uzurpat de către năvălitorii maghiari.
Era "Alba lui Gelu " apoi " a lui Gyula - Iula " , (Alba lui Iula) , Alba Iulia în românească târzie.
Dar oricum, prin câte alte numiri a mai trecut, Alba Iulia şi-a dovedit mereu existenţa în ciuda tuturor încercărilor unei grele desfăşurări istorice.
Important centru economic, Alba Iulia este şi un însemnat oraş politic în care se ţin, în perioada 1291 şi 1540, 51 de şedinţe ale dietei Transilvaniei.
 

După 1541 Alba Iulia devine capitala principatului autonom al Transilvaniei (până la 1690).
Timp de două secole şi jumătate oraşul va cunoaşte o perioadă de dezvoltare economică rapidă şi o întindere urbanistică considerabilă. În anul 1516 începe construirea unei noi cetăţi care se termină abia prin sec. al XVII - lea. Principii Transilvaniei înalță edificii importante ( Palatul Princial, clădiri cu diferite destinaţii ) şi duc o politică de dezvoltare a oraşului.
Evenimente politice, sociale şi culturale, momente de mare importanţă din viaţa poporului nostru, au loc la Alba Iulia. Cel mai memorabil eveniment se petrece la sfârşitul sec. al XVI - lea : intrarea triumfală în oraş a lui Mihai Viteazul (1593 - 1601) împreună cu oastea sa, la 1 noiembrie 1599, la trei zile după biruinţa de la Şelimbăr. Alba Iulia avea să devină astfel după cucerirea Moldovei, prima capitală a celor trei ţări unite sub sceptrul marelui voievod.
Acţiunea lui constituia prima încercare de unificare politică a ţărilor romane. Din Alba Iulia Mihai Viteazul a condus cele 3 ţări româneşti, prin măsuri menite să-i consolideze domnia; aici se intitulează " voievod şi domn a toată Țara Românească şi al Ardealului şi al Țării Moldovei ".
În scurta lui domnie Mihai Viteazul a pus bazele unui mare ideal care a animat lupta generaţiilor viitoare. După moartea năprasnică a lui Mihai Viteazul, capitala principatului a fost distrusă şi devastată, în mai multe rânduri, de armatele rivale ale lui Grigore Basta şi Moise Secuiul.
Alba Iulia a rămas cu simbolul său imaginat atunci, acela al unităţii româneşti, iar faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul au rămas şi ele vii şi nu numai pentru poporul român. Lupta să antiotomană va intra în legendele popoarelor balcanice înrobite, ca simbol al dorinţei, ce va străbate printre veacuri, pentru eliberare naţională iar realizarea sa politică de o clipă va constitui un testament negrăit pentru toţi domnii şi principii veacului.
Unitatea politică realizată de Mihai Viteazul la Alba Iulia continua să se manifeste sub diverse aspecte.
Ideea de a stăpâni toate trei principatele a intrat şi în ambiţia şi orgoliul lui Bathory Gabriel, înscăunat la Alba Iulia, cu ajutorul domnitorilor români din principatele vecine este ales principe al Transilvaniei în 1613. A fost o domnie bună pentru Alba Iulia care va atinge o culme de glorie şi belşug, a progresului politic constituţional dublat de o propăşire culturală, de data asta şi în favoarea maselor româneşti.
În Alba Iulia se întemeiază noi companii comerciale cărora le merge vestea până în Veneţia, Leipzig şi chiar Suedia.
Principele Gabriel Bethlen era şi un mare amator de muzică şi artă, de aceea el aduce la Alba Iulia tot ceea ce era reprezentativ în acea vreme, printre ei spaniolul Don Diego şi renumitul organist german Ioan Prusinger, adus de la Viena. Gabriel Bethlen a acordat o mare importanţă arhitecturii.
Întreaga Alba Iulia este dotată cu edificii măreţe, în stilul Renaşterii italiene.
Gabriel Bethlen construieşte cele două bastioane ale cetăţii vechi, care se păstrează înglobate în cetatea din sec. al XVIII - lea, lărgeşte palatul princiar, face reparaţii catedralei şi ridică o clădire pentru colegiu de rang universitar, una din instituţiile culturale de mare prestigiu ale Transilvaniei medievale. S-a dezvoltat extracţia de mercur la un maxim neatins până atunci.
Din Alba Iulia mercurul se exporta în Polonia şi Veneţia. Principele spera că prin culturalizarea maselor va întări propaganda protestanto-calvina, limba română iese timidă de sub interdicţia pusă de asupritori şi pătrunde în slujbă bisericească şi în şcoli. Şcolilor mărunte li se adăuga o academie, "Academia de obşte", pentru care Bethlen a recrutat profesori dintre cei mai renumiţi din Europa de atunci.
Printre ei va fi şi Martin Opitz care astăzi e considerat părintele literaturii de limba germană. Domnia lui Bethlen a marcat o renaştere a Transilvaniei de atunci şi în special a Albei Iulia.
În bună parte, Rakoczi, urmaşul lui Bethlen, a reuşit să păstreze linia politicii predecesorului său.
Atât Rakoczi I cât şi fiul său Rakoczi II dispune aducerea de litere româneşti la tipografia mitropoliei din Alba Iulia. Aşa apare " Catechismul calvinesc pentru români ".
Tocmai secularele legături de sânge şi limbă, economice şi culturale dintre toate trei ţările Româneşti au sădit în vremea cărturarilor de atunci ideea unităţii naţionale pentru poporul român din vechea Dacie.
De aici, de la Alba Iulia va porni, învelită în veşmântul cultural al vremii de atunci, vestirea pentru toată suflarea românească a acestei idei.
În prefaţa tipărită a " Noului Testament " apărut la Alba Iulia în 1648 (când trimişii oraşului participau la Westfalia alături de mai toate puterile europene pentru rostuirea păcii care încheia războiul de 30 de ani ), mitropolitul Simion Ştefan formulează ideea necesităţii unei limbi scrise comune pentru toţi românii din toate provinciile.
Acum apar 16 cărţi scrise în limba română, printre care, în 1699 apare prima carte didactică în limba română din Transilvania şi anume "Bucoavna" (abecedar).
Cronicarul turc Evlia Celebi descrie Alba Iulia că având palate împodobite cu fresce şi mozaicuri, fântâni arteziene şi oglinzi de Murano, dar în 1658 şi 1662 oștile turceşti şi tătăreşti pradă şi ard din nou, oraşul.
Prin declaraţia de la Sibiu din 10 mai 1688 Transilvania se supune împăratului Leopold, apoi, prin pacea de la Carlovitz din 1699, turcii recunosc şi ei oficial intrarea Transilvaniei în Imperiul habsburgic.
Curtea de la Viena hotareste la 1711 construirea în acest centru a unei fortificaţii ale cărei lucrări încep în 1715 şi se termină pe la 1738. Nouă fortificaţie avea să cuprindă o suprafaţă foarte mare din oraşul vechi şi ca urmare acesta a fost dărâmat şi mutat jos, în actuala vatră a oraşului. Între monumentele distruse cu această ocazie se numără şi Mitropolia lui Mihai Viteazul ce se afla în colţul de sud-est al cetăţii actuale.

Oraşul de jos se înjghebează în sec. XVIII şi XIX, creându-se o seamă de cartiere de meşteşugari cum ar fi Partoșul şi Haiusul, specializate în transportul sării pe Mureş, precum şi cartierul Lipoveni, format din meşteşugari zidari care au lucrat la ridicarea cetăţii.
Se ridică de asemenea trei biserici româneşti, două în cartierul Maieri, una dintre ele, biserica parohială "Sfânta Treime" ce a fost construită în anii 1713-1714 din materialele fostei catedrale a lui Mihai Viteazul şi una în Lipoveni. Din fericire ni s-a păstrat planul topografic al vechii cetăţi făcut de locotenent-colonelul Giovanni Morando Visconti din care se pot desprinde destule elemente referitoare la ceea ce a fost dărâmat la ridicarea noii cetăţi.
Ridicarea noii cetăţi s-a făcut după noile planuri ale aceluiaşi inginer Giovanni Morando Visconti, conducerea lucrărilor având-o faimosul general austriac, biruitor al turcilor, Eugeniu de Savoia (1663-1736). Fortificaţiile cetăţii au fost construite după tipul celor realizate la frontierele Franţei, de către Vauban. La construcţia fortăreţei (între anii 1715-1738) au lucrat circa 20.000 de iobagi din satele din împrejurimile oraşului. Alba Iulia, care capătă în actele oficiale tot mai des numele de Karlsburg (după împăratul care a dispus ridicarea cetăţii, Carol al VI-lea) sau Alba Carolina, aşa ca să mai fie păstrat ceva din vechiul nume, de fapt nu mai este decât o gazdă săracă, care îndeplineşte rosturi civile pentru o garnizoană, tot mai numeroasă şi bogată austriacă.
Căutând să dezvolte manufacturile, statul austriac înfiinţează în mai toate centrele urbane ateliere pentru o multitudine de ramuri economice.
Alba Iulia, chiar în situaţia de gazdă săracă va constitui un dublu simbol al centrului cultural românesc cât şi cel al centrului ortodox, acum obligat să se unească cu biserica catolică.
În general în sec. al XVIII-lea ţărănimea iobagă porneşte mai multe răscoale care aparent au îmbrăcat o haină religioasă, au avut un conţinut social revendicativ.
Deşi la 13 iulie 1795, Maria Tereza - împărăteasa de mare glorie habsburgică a emis decretul de toleranţa pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania şi le-a permis numirea unui episcop ortodox, el nu a avut efectele scontate.
Anii trec, frământările sociale se înteţesc şi la Alba Iulia, sub zidurile cetăţii habsburgice răscoala ajunge la culme. Era în plină iarnă a anului 1761 (14 februarie). Preoţii ortodocşi care lăsaseră crucea pentru a încinge sabia dreptăţii în fruntea ţăranilor, ţin o adunare sinodiala la Alba Iulia.
Câţiva ani răscoala a fost condusă de călugărul Șofronie din Sălişte. Țăranii au înaintat autorităţilor de la curte numeroase jalbe, în care cereau repararea nedreptăţilor de care sufereau.
Între aceste acţiuni se înscrie şi cererea înaintată împăratului în anul 1779 de Horia şi Cloşca. Lor li se alătură, în 1784 şi Gheorghe Crişan. Se aprinde astfel torța care va da foc pulberii de nemulţumiri acumulate de secole. Deşi răscoala a fost înfrântă iar căpeteniile au fost aduse în lanţuri în cetate la Alba Iulia la 27 decembrie 1784, ea a zguduit puternic, pentru un moment, întreg edificiul orânduirii feudale. Locuitorii oraşului au fost martorii, împietriţi de ură şi groază, ai supliciului frângerii cu roata a martirilor răscoalei ţărăneşti, osânda ce constituie una dintre cele mai cumplite cazne aducătoare de moarte din câte a cunoscut omenirea.
Era în dimineaţa zilei de 29 februarie 1785. Fuseseră aduşi acolo pe locul ce se numea "dealul furcilor " azi numit Câmpul lui Horea zeci de mii de ţărani iobagi să asiste la execuţie. Crişan s-a sinucis în închisoarea vechiului corp de gardă, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci.
Lui Cloşca şi Horia le-au fost frânte oasele cu roata, începând cu picioarele. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Horea au fost: " Mor pentru popor "
Din acest moment istoric, Alba Iulia a căpătat şi valoarea de simbol al luptei maselor populare pentru dreptate socială şi libertate.
În timp ce " secolul luminilor " îngăduia asemenea scene, în alte oraşe din Transilvania se marca o mişcare culturală de trezire a conştiinţei naţionale; la Alba Iulia un episcop catolic, Ignat Batthyany, iluminist şi el, pune temelia unei instituţii cărturăreşti, o bibliotecă, care azi a ajuns la faimă mondială.
Către sfârşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului următor, putredul edificiu al feudalismului începe să se năruie. De două milenii mereu prezentă, într-un fel sau altul, la evenimentele istorice care au împlinit soarta Transilvaniei, Alba Iulia participa din plin la două dintre etapele principale ale revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania. Astfel, la sfârşitul lui martie 1848, la Alba Iulia meseriaşii şi intelectualii, puţini câţi erau, ţin o adunare de protest, marcând aderarea lor la primele cuceriri revoluţionare, iar în 1849, o garnizoană formată în mare parte din ostaşi români se aliază luptei revoluţionare din Munţii Apuseni, condusă de Avram Iancu.
De două ori în acest an, Alba Iulia a primit cu uimire centuriile moţeşti coborâte din Valea Ampoiului, având în frunte pe " Craiul munţilor " , intrat din viaţă încă, într-o legendă, care va ţine cât suflarea românească de pretutindeni.
Şi aşa precum pe porţile cetăţii feudale de Alba Iulia la 1514 s-au ţintuit părţi din trupul martirizat al lui Gheorghe Doja iar în 1785 tot acolo, s-a consumat supliciul lui Horea şi Cloşca, în 1851 Avram Iancu arestat şi adus la Alba Iulia este terorizat şi bătut pentru că se credea că aşa se va curma lupta de apărare a ţăranilor luptători de la 1848. Tumultoasa revoluţie de la 1848 din Transilvania care a vizat zorile unei societăţi noi a grăbit destrămarea orânduirii feudale, contribuind la dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste.
Deşi Alba Iulia nu a fost un oraş industrial se întâlnesc şi aici " reuniuni " şi "asociaţiuni " profesionale şi culturale ale meseriaşilor şi lucrătorilor. În 1869 se dă în exploatare calea ferată Alba Iulia - Arad, iar în 1895 linia ferată îngustă Alba Iulia - Zlatna, căi de comunicaţie importante care ajută la dezvoltarea economică a oraşului. În împrejurimile Albei Iulii, creşte odată cu exploatarea de tip capitalist, valul de nemulţumire în rândurile muncitorimii miniere.
Munţii Apuseni, cu bogatele lor zăcăminte de aur şi argint au constituit obiectul interesului capitalului austriac şi al autorităţilor habsburgice, care dispuneau aici de câteva întreprinderi miniere importante.
Era cea mai bogată zona de extracţie a metalelor preţioase din monarhie şi printre primele din Europa.
La începutul deceniului al 7-lea aici se producea o cantitate de aur mai mare decât în Franţa şi Germania la un loc, adică 43% din producţia de aur a întregii Europe. Deosebit de importante erau în această perioadă şi minele de sare. Celelalte ramuri ale industriei erau slab reprezentate în această zonă în perioada 1849-1867, oraşul având un pronunţat un caracter agrar.
Pentru zona Albei o importanţă deosebită a avut-o întinsele terenuri viticole, vinurile de aici fiind trimise în diverse părţi ale imperiului. Prima industrie reprezentată la Alba Iulia a fost cea alimentară. Un stimulent pentru dezvoltarea economică l-a avut construirea căilor ferate.
La 1850 Alba Iulia era indicată drept centru firesc al căilor ferate transilvănene datorită poziţiei sale geografice deosebit de favorabile.
Necesitatea creării unor bănci şi instituţii de credit care să sprijine populaţia românească se făcea simţită foarte acut la sfârşitul sec. XIX. Astfel, în 1891 ia fiinţă "Iulia", intitulat "Iulia, casa de economii, societate pe acţiuni din Alba Iulia". În pragul anului 1910 ea dispunea de circa 200.000 coroane fiind dominată de membrii familiei Cirlea, cea mai înstărită familie românească din Alba Iulia.
Între anii 1894-1895 în oraş s-a introdus curentul electric iar în 1900 s-a pus pentru prima dată în consiliul orăşenesc problema asfaltării trotuarelor.
Primul război mondial aduce după sine prăbuşirea imperiului austro-ungar. În aceste momente cruciale, forţele politice ale naţiunii române din Transilvania, sprijinite de întreaga suflare românească, au trecut la înfăptuirea idealului de veacuri, unirea Transilvaniei cu România.
Oraşului Alba Iulia i-a revenit marea şi nobila misiune de-a găzdui desfăşurarea acestui măreţ act din viaţa României moderne. Evocând atmosfera creată cu ocazia evenimentului, amintim că în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918 spre Alba Iulia se revărsau adevărate torente populare, care veneau să pecetluiască de astă dată unirea începută, cu trei veacuri în urmă, tot în acest loc, de Mihai Viteazul.
Prin cuvântul lor aduceau mesajul poporului care i-a ales şi i-a însărcinat să hotărască în numele său unirea. În zorii zilei de 1 decembrie, mulţimea adunată în straie de sărbătoare, care reprezentau costume din toate părţile României, sub fâlfâirile sutelor de steaguri tricolore, înconjoară clădirea în care va ţine marele sfat naţional. Delegaţii oficiali, cei 1228, se înghesuiră în această clădire a cărei sala mare poarta azi numele de Sala Unirii. Atunci era un cazinou militar.
Către ora 10 dimineaţa sosesc fruntaşii politici români, primiţi cu urale. Pe platoul din spatele cetăţii - câmpul lui Horea - ca o forţă de nebiruit s-au revărsat peste 100.000 de oameni din toate colţurile Transilvaniei, Banatului, Crișanei şi Maramureşului, cu flamuri şi inimile pline de un singur gând: " vrem unirea tuturor romanilor ". Când Goldis citeşte moţiunea istorică adunarea aprobă furtunos şi voinţa de integrare a naţiunii se împlineşte categoric. După votarea unirii, de la tribune improvizate deputaţii au adus la cunoştinţa poporului marele act al unirii Transilvaniei cu România.
Călătorul care trece astăzi prin Alba Iulia devenită centru turistic, vizitând Muzeul Unităţii Naţionale din chiar clădirea unde s-a înfăptuit, vede săpat în piatră pe frontispiciul arcului de triumf de la intrare:
" În anul Domnului 1918, 1 decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil prin votul solemn şi unanim al poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ ".
Ratificarea unirii Transilvaniei cu România s-a făcut apoi prin Decretul Lege nr. 3631 din 11/24 dec. 1918.
În anul 1922 se ridică Catedrala Reîntregirii Neamului unde în ziua de 15 octombrie are loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Ca o recunoaştere a rolului pe care l-a avut Alba Iulia în istoria neamului, în fiecare an la 1 Decembrie se sărbătoreşte aici Ziua Naţională a României, municipiul Alba Iulia fiind declarat de către Parlamentul României în anul 1994 "CETATE SIMBOL A MARII UNIRI A ROMÂNILOR"
 

Bibliografie:
1. Ion Berciu, Gheorghe Anghel " Alba Iulia " ediţia a - ÎI - a Editura Stadion, Bucureşti 1971
2. Horia Ursu " Alba Iulia " Editura tineretului, 1962
3. " Alba Iulia - 2000 ", 1975

Print Friendly and PDF